Iubite cetitoriule,


         Orice român cu o brumă de învăţătură, atunci când e întrebat dacă ştie oarece despre Iosif Vulcan, îţi va răspunde printr-un dicteu automat: Mihai Eminescu, „Luceafărul” poeziei româneşti, a debutat în Revista Familia din Oradea. Aşadar, e vorba de un clişeu fixat pe retina memoriei şcolăreşti, exclusiv la capitolul Eminescu. Fără această benefică întâlnire, Iosif Vulcan şi „familia” sa nu există în programele învăţământului preuniversitar! Chiar şi aşa, puţini ştiu că debutul eminescian din 1866 s-a petrecut nu la Oradea, ci la (Buda) Pesta, unde Familia a apărut între anii 1865-1880; plus că îi poţi număra pe degete pe cei ce ştiu că ultimele sale poezii coerente Eminescu tot în Familia le-a publicat, între 1883-1884. Aici şi acum se impun mai multe întrebări. Nu e ciudat că destinul a ales ca tânărul gimnazist din Cernăuţi (din Bucovina imperial-austriacă) să-şi trimită primele încercări lirice la o revistă în limba română ce apărea în capitala regatului ungar? Adică, înainte cu un an de naşterea cu forcepsul a hibridului şi efemerului imperiu bicefal. De ce la Familia, care nici nu înţărcase, şi nu la revista culturală Aurora Română a lui Ioanichie Nicolescu, ce apărea tot la Buda-Pesta, încă din 1863? De ce nu în alte periodice ale vremii, cu o solidă reputaţie de bastioane puternice ale culturii în limba română, precum Gazeta Transilvaniei, Telegraful Român, Foaie pentru minte, inimă şi literatură etc., la care colabora pe atunci însuşi Vulcan?
A simţit precocele Eminovici că ele încă nu „merită” măsura talentului său? De ce n-a mai „răbdat” un an-doi, căci în 1867 a apărut la Iaşi revista Convorbiri literare, iar în 1868 revista Transilvania, la Braşov? Să fie telepatie? Premoniţie? Pornire atavică? Timpul n-a mai avut răbdare? Sunt întrebări la care, probabil, nu ştim când vom afla răspunsuri. Şi, totuşi, de ce Eminescu, într-un interval de patru ani (1865-1869) a publicat numai în Familia? Cum se face că exact un număr de 12 poezii (cu excepţia cunoscută)? Oricum, toţi eminescologii sunt unanimi în a recunoaşte că această primă perioadă familistă a fost creuzetul „big-bang”-ului liric din Convorbiri literare, când poetul „explodează”, în Aprilie 1870, cu Veneră şi Madonă, Mortua est! şi Epigonii. Să esenţializăm: de ce în primăvara lui 1883 (tot premonitoriu? – căci în Iunie acelaşi an survine năpraznica primă surpare mintală a „omului deplin al culturii româneşti”) Eminescu îi încredinţează personal lui Vulcan, în exclusivitate pentru Familia ultimele sale şapte (!) poeme? Pentru care va primi primul şi singurul onorariu, ca scriitor! Se încheia un ciclu? Oricum, de la Oradea pentru Eminescu începea veşnicia... Nu insistăm, nu acesta este, pe fond, subiectul principal al acestei pre-cuvântări. Cititorul are la dispoziţie, de altfel, o bibliografie imensă pe temă şi n-are decât s-o consulte. Pentru cele două episoade „familiste”, îi recomandăm, totuşi, o foarte bună lucrare recentă: Mihai Eminescu, Poezii în Familia, ediţie îngrijită, note şi postfaţă de Miron Blaga, prefaţă de Mihai Drăgan, Casa de Presă şi Editură „Anotimp”, Oradea, 1992. Am dezvoltat acest preambul pentru a încerca să demonstrăm că în Univers nimic nu e întâmplător. Orice am zice, evidenţa arată că pentru Eminescu revista Familia este „spaţiul tipografic al ieşirii în lume”, iar Vulcan naşul său literar şi onomastic, împreună fiind „chiar ierbile magice cu care geniul românilor a deschis porţile Eternităţii” (M. Blaga). La fel de indiscutabil este şi faptul că în acest fel pentru Iosif Vulcan Familia a fost „biletul de intrare al lui (...) în istoria literaturii noastre” (Oct. Goga). Dar şi fără providenţiala, fericita întâlnire literară dintre cei doi tineri (Vulcan de-abia va împlini 25 de ani, el însuşi debutând tot cu poezie la ceva mai mult de 18 ani), Familia şi părintele său tot ar fi rămas la temelia culturii şi literaturii de limbă română din Transilvania (şi nu numai), cel puţin în a doua jumătate a veacului 19. Să nu uităm că revista a apărut neîntrerupt până în ianuarie 1907, adică aproape 42 de ani. Revenind, să notăm că Eminescu a debutat, cu poezia De-aş avea, în Familia nr. 6, din 28 Faur/9 Martie 1866, dată la care revista, cum spuneam mai sus, încă nu înţărcase (n-avea încă zece luni de la facere). Deci, cum se explică faptul că Aron Pumnul, iubitul dascăl de română de la Cernăuţi (el însuşi sensibil literat şi important lider paşoptist), i-a recomandat junelui Eminovici tocmai copila Familie? Recomandarea dascălului vine ca o concluzie logică, deşi nu există documente, iar corespondenţa Eminescu-Vulcan din perioada 1886-1870, singura posibilă mărturie, nu s-a păstrat. Aceasta deoarece, cu siguranţă, Aron Pumnul a înţeles din start că Familia e prima publicaţie în limba română cu program naţional pe termen lung şi nu numai pe palier cultural. Aşadar, pe lângă întâmplare, fler, intuiţie, premoniţie, putem adăuga câteva elemente esenţiale: (re)cunoaştere, raţiune şi destin. Iar cea mai importantă explicaţie ar suna aproape ritos, astfel: se întâlneau program cu program. Nu e nici o exagerare aici, căci istoria literară consemnează (din fericire, data s-a păstrat!) clar: debutul Eminescu în Familia nu e deloc întâmplător. Deşi poezia de debut De-aş avea, cât şi scrisoarea ataşată, nu s-au păstrat în original, ci doar într-o copie a poetului, într-un caiet din 1870. Şi e datată de însuşi Eminescu: „sept. 1865” (!). Probabil şi celelalte poezii trimise tot atunci poartă această dată. Împreună, ele au fost expediate la începutul lunii Februarie 1866. Pe urmele aceleeaşi logici, primul debut al adolescentului Eminovici în culegerea omagială Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti din Cernăuţi la mormântul prea iubitului lor profesor Aron Pumnul (număr unic, din ianuarie 1866, consecinţă a decesului preţuitului dascăl în 12.01.1866) nu mai e deloc un accident, chiar dacă oda sa funebră e, fireşte, conjunctural-ocazională. Poate că fără nefericitul eveniment, Debutul Absolut era Programat pentru proaspăta revistă Familia, aproape cu siguranţă la îndemnul (cel puţin sugestia) respectatului dascăl. Şi nu numai prin toate elementele amintite, căci reiterăm: Eminescu a colaborat timp de patru ani numai la Familia (la cele 12 poezii adăugăm şi traducerea nuvelei Lanţul de Aur a scriitorului suedez Onkel Adam, respectiv articolului programatic Repertoriul nostru teatral, asupra căruia ceva mai jos vom reveni în mod necesar). În concluzie: fiind o colaborare constantă, ea nu puteau avea decât o componentă majoră – voinţă raţională. Adică Program. Să nu zâmbim. Reamintim doar atât: puştiul de 10 ani, care tocmai se înscrisese la Ober – Gimnasium din Cernăuţi, a scris în condica liceului, la rubrica „ce vrei să devii”, următoarele: DICHTER. Adică, POET! La rece vorbind, Familia înseamnă pentru minţile înguste doar certificatul de naştere al celui mai mare poet pe care l-a dat până acum limba şi literatura română. Şi cam atât. Căci, sub genericul „Cu bucurie deschidem paginile revistei noastre”, Iosif Vulcan şi-a desfăcut larg aripile de cloşcă cu extremă generozitate pentru numeroşi debutanţi, iar rândurile de întâmpinare din notele redacţionale se cam repetau, cu mici variaţiuni. Da, Familia rămâne în cultura românească un reper fundamental, cel puţin pentru că în paginile ei a debutat Eminescu. Spunem „cel puţin”, deoarece Familia înseamnă cu mult mai mult decât un debut, fie el chiar şi atât de important. Fie şi numai pentru faptul că a fost gazda mai mult decât ospitalieră a unor mari scriitori, de diferite vârste şi orientări. Să-i amintim pe moment pe câţiva dintre cei români, azi nume esenţiale pentru istoria literară de la noi. Dintre numele consacrate, în finalul veacului cu numărul 19, credem că e îndeajuns să-i enumerăm pe (ordinea e aleatorie): Alecsandri, Bolintineanu şi Heliade, urmaţi de Haşdeu, Duiliu Zamfirescu, Macedonski, Coşbuc ori Vlahuţă. Iar dintre cei afirmaţi la începutul secolului 20, Şt. O. Iosif, Goga şi Emil Isac. Nici măcar aceste nume sonore, giranţi mai mult decât „solvabili”, nu înseamnă în întregime Familia. Căci revista, în perioada directoratului lui Iosif Vulcan, a fost mai mult decât o „oarecare” revistă de cultură. Familia a fost o INSTITUŢIE! Una dintre cele conduse de marele vizionar şi apostol Iosif Vulcan, aşa cum vom arăta în continuare. Încă de la primul număr al Familiei Iosif Vulcan subtitrează faptul că revista va fi o Foaie enciclopedică şi beletristică cu iluctraţiuni, deci cu un conţinut declarat eterogen. Din dorinţa de a-şi atrage o „sferă largă de penetraţie” (L. Drimba), cu variate categorii de cititori, El nu s-a sfiit să se adreseze direct vieţii de familie, cu accent pe educaţia femeii în triplă calitate: soţie, mamă şi gospodină, motiv pentru care a creat rubrici speciale. De ce această destinaţie prioritară? Vulcan o spune clar: pentru a le oferi cunoştinţe specifice din cele mai diverse domenii, să le facă şi educaţie literară, socială şi naţională, în condiţiile în care pe atunci femeile nu aveau acces la instrucţie în şcoli româneşti, căci nu existau şi pentru fete. De aceea, pe lângă literatură şi artă (coloana vertebrală a revistei, celebră fiind – cum ştim – rubrica destinată debutanţilor Cu bucurie deschidem coloanele foaiei noastre), găsim rubrici, precum: Salon, Ce e nou? Veşti teatrale, Jurnalul Hymen, Ştiri despre morţi, Muzică, Instituţii şi asociaţii, Poşta porumbeilor, Consignaţia, Şah-rebus ş.a. În cererea adresată Prefecturii poliţiei din Pesta (05.04.1865) Vulcan precizează că în programul revistei, pe lângă „cunoştinţe generale şi cultură”, revista „va publica (şi) portretele personalităţilor mai importante interne şi externe (...), imagini cu caracter istoric, regional şi de ştiinţele naturii cu descrierea lor; apoi poesii originale sau traduceri, nuvele, articole lingvistice, istorice şi estetice ş.a.m.d., cu excluderea completă a politicii”. Această precizare finală era absolut necesară pe atunci, de aceea n-o mai comentăm. Sigur, la început, publicul-ţintă a fost familia şi femeia dar programul era gândit cu bătaie lungă şi s-ar putea sintetiza azi cam aşa: educaţie multilaterală sau cultură de masă, „îndeosebi păturii de mijloc a societăţii româneşti, micii burghezii de la oraşe şi sate, care se înmulţeşte sensibil după 1848 şi simte nevoia de a citi” (L. Drimba, Iosif Vulcan, Ed. Minerva, 1974.). Pe scurt, Vulcan, „a publicat în revista sa tot ceea ce credea că ar putea să intereseze la aceea dată familia de condiţie mijlocie” (idem). Nu numai familia românească, dovadă impactul pozitiv în rândul intelectualităţii maghiare. Vulcan definea astfel programul său: să fie „o oglindă fidelă a evoluţiei noastre intelectuale”; „dezvoltarea, luminarea şi înaintarea naţiunii noastre”; ea „nu va înceta d-a inspira mângâiere, credinţă şi speranţă într-un viitor mai frumos”. În revistă, fiecare trebuie „să găsească rubrica sa de citit”; ea trebuie să fie „cronicarul fidel a tot ce se petrece relativ la mişcarea culturei noastre”; „organ al mişcămintelor vieţii sociale româneşti”. Nu mai facem trimiteri, fiindcă sunt lucruri reiterate consecvent timp de 42 de ani. Revista avea menirea şi obligaţia clare de a ajuta la dezvoltarea şi progresul vieţii sociale, sub două aspecte: cultură şi stare materială, fără de care „nici o naţiune nu poate propăşi”, deoarece „poporul e temelia unei naţiuni”, ridicarea lui însemnând însăşi „ridicarea naţiunii, a neamului”. Pentru aceasta, în conformitate cu programul iniţial, Familia şi-a diversificat permanent rubricile, în timp, pe lângă cele înşirate mai sus apărând şi note de călătorie, romane, piese de teatru, articole literare şi etnografice, folclor, recenzii şi cronici din cele mai variate domenii (mai ales despre şcoală şi biserică), conversaţii uşoare cu cititoarele, reţete culinare, sfaturi practice, modă, variate ştiri din lumea largă, umor, caleidoscop (felurite) etc. Un lucru este la fel de cert. Cel puţin în zona limbii, literarului şi artisticului, Familia a fost, de fapt, o revistă a tuturor românilor, în toată activitatea sa Vulcan fiind până la sfârşit un neobosit, tenace şi încăpăţânat luptător pentru unitatea prin cultură a tuturor românilor. Am făcut sublinierea deoarece este clar că a dorit şi unitatea politică a lor, dar s-a exprimat rar în acest sens şi, fireşte, străveziu, cu un teribil „simţ de orientare” pentru acele vremuri, în care „stă unul din secretele, meritele şi succesele gazetăreşti a lui Vulcan” (L. Drimba). A ştiut să stea în expectativă, iar dacă era cazul se orienta cât şi când era momentul, chiar şi către puternicii de azi sau de mâine. Până şi pe Eminescu l-a tratat la fel (subl. n.) ca pe alţi scriitori, talentaţi sau nu, până s-a convins că „neîndurătorul” Maiorescu îl ţinea la mare cinste, pentru ca mai apoi să-şi facă un titlu de glorie, fără îndoială reală, pentru el şi revistă, din sprijinirea materială şi morală a marelui nostru poet. La fel a procedat şi în cazul lui Bolintineanu, Slavici, Coşbuc sau Goga ş.a., pe care i-a apreciat la valoarea lor reală numai după ce alte voci, pe care le ştia mai competente, i-au consacrat. „Numai faţă de Alexandri a avut o consideraţie constantă, fără reveniri, şi numai cu adăugiri şi nuanţări ale admiraţiei şi preţuirii sale”. Tot Lucian Drimba mai afirmă: Vulcan „era conştient că nu are simţul critic atât de dezvoltat, încât poate emite judecăţi de valoare, bine justificate şi greu vulnerabile”. Aşadar, cine a fost totuşi Iosif Vulcan? O spune, extrem de sintetic, acelaşi Octavian Goga, la aniversarea din 1904: „E, poate, cea mai reprezentativă figură culturală din jumătatea a doua a veacului trecut la noi”. La fel de bine l-a înţeles şi Iacob Negruzzi, care, şi el, (în umbra zeilor tutelari ai Junimii), a depus o activitate utilă şi laborioasă, „ascunsă în anonimatul trudei zilnice” (Radu Enescu), pe cât de discretă, pe atât de fertilă. Propunându-şi conştient un apostolat de durată în culturalizarea românilor de dincoace de Carpaţi şi din Ungaria până la Viena, Vulcan a sacrificat deliberat o posibilă carieră profesională de avocat, pentru a urmări tenace şi cu „dezinteresare de benedictin”, cu vizionarism, dar şi cu modestie, nişte nobile idealuri. Vulcan a fost şi este o permanenţă şi o prezenţă: ctitor, precursor, avangardist, animator al „lucrării culturale, al operei spirituale”. Acelaşi eseist, îl aşează în vecinătatea lui Gh. Asachi şi Heliade, fără să aibă „grandilocvenţa romantică” a primului, nici „mesianismul ardent şi speculativ” al celui de-al doilea: „Vulcan era un vizionar, fără să fie un Don Quijote, era un descendent de ţărani ardeleni, înzestrat cu spirit realist, cu perseverenţă tactică, metodic şi chibzuit. De aceea, poate nu a avut măreţie, dar a posedat în cel mai înalt grad simţul măsurii. De aceea n-a ţintit spre inaccesibile înălţimi, dar, în schimb, opera sa a rodit durabil în adâncuri. De ceea n-a rătăcit febril după himere, ci a urmărit, sfios şi tenace, obiective realizabile. Şi astfel a trăit, parţial, şi bucuria împlinirilor! Structural, Iosif Vulcan era un maiorescian şi junimist. El ştia că faptele grandioase se realizează prin cumularea micilor rezultate (...) Cu bunul său simţ funciar, a evitat formele lipsite de organicitate şi a vizat mereu esenţialul, fondul, a zidit fundamentele viitoarelor rampe de lansare spirituală. În această privinţă, trecerea lui în tabăra junimistă, după o oportună stăruinţă pe poziţii latiniste, a fost un act firesc şi consecvent” (Familia, nr. 6/1971). Citatul concentrează unul dintre cele mai exacte portrete spirituale care i s-au făcut ctitorului cultural Iosif Vulcan. În prodigioasa sa activitate de animator, Familia a fost pentru Vulcan, fără îndoială, nucleul ei. Nici pe departe însă un turn de fildeş. La fel de importante (Familia rămânând şi în aceste cazuri agenţie de ştiri şi comentarii) sunt şi contribuţiile sale consistente ca membru ori conducător (direct sau onorific) a numeroase societăţi culturale importante ale vremii, dintre care acum ne interesează în mod deosebit Societatea pentru teatru român din Transilvania. Până la a dezvolta acest subiect, să amintim şi activitatea de literat a lui Vulcan (cum vom vedea, un preambul necesar), la care trebuie adăugată neapărat lupta pentru acurateţea limbii române prin debarasarea de poziţiile latiniste, ca şi prin ironizarea „cirilicelor”, a tuturor „rătăcirilor lingvistice”. Să menţionăm, pentru început, că Iosif Vulcan a fost un autor extrem de prolific, după unii chiar grafoman, el încercându-şi pana în cam toate genurile şi speciile literare, principale şi periferice: poezie lirică şi epică, schiţe, povestiri, nuvele şi romane, teatru (de la sceneta satirică la vodevil şi dramă istorică), traduceri, adaptări, note de călătorie, precum şi „căruţe întregi” de publicistică. Aşa zisa lui „grafomanie” trebuie însă înţeleasă în context: literatura de limbă română din Transilvania şi Ungaria era în acea vreme atât de săracă şi diletantă, încât cineva trebuia să umple golurile, fie şi în detrimentul valorii estetice, risc asumat de Vulcan cu luciditate. Conştiinţa valorii creşte însă după repetate călătorii la Bucureşti, Muntenia şi Moldova (până la Paris), când intră în contact cu o serie de mari scriitori, mai ales în perioada 1880-1890. Istoria literară îl consideră în domeniul literelor culte drept un autor minor, iar G. Călinescu chiar l-a neglijat, socotindu-l un soi de „cultural ardelean” (de altfel, „divinul critic” nu era la prima sa injustiţie axiologică). Desigur, Vulcan a scris atât de mult, încât era inevitabil să fie inegal, şi chiar a publicat multă literatură mediocră. Însă el a fost un scriitor mai mult decât onorabil pentru epoca sa. Azi, antologabilă, o bună parte din creaţia sa rezistă în istoria literară cum, expeditiv, vom încerca să demonstrăm. În calitatea sa de animator, Iosif Vulcan s-a ghidat permanent pe două direcţii principale: educaţie şi cultură de masă, Familia fiind ecoul lor, insistent repetat. Educaţie prin şcoală şi biserică, iar culturalizare, în primul rând, prin teatru. Căci toate presupun colectivităţi mai mult sau mai puţin largi. De pildă, ce poate fi mai potrivit pentru satirizarea unor năravuri şi tare sociale, ori pentru preamărirea unor idealuri naţionale, decât entuziasmul unei săli pline cu spectatori? Oricum am lua-o, el era convins că lectura unei reviste sau a unei cărţi rămâne până la urmă un act individual. De aceea, în risipita sa creaţie lirică, când a adunat-o în volume, a operat un act lucid şi sever de selecţie. O singură dovadă. Iată ce-i răspunde Alecsandri, în 1882, la primirea volumului de versuri Lira mea, ce cuprindea 66 de creaţii exclusiv originale, lirice şi epice (poeme, ode, elegii, cântece satirice, erotice, patriotice etc.): „Stimabile confrate. Am primit astăzi volumul elegant al Poesiilor D-voastre care a şi luat loc în partea cea mai aleasă a bibliotecii mele. Cetirea lor mi-a procurat o plăcere cu atât mai vie, că ele sunt inspirate de geniul poesiei poporale şi al sfintei iubiri de patrie. Stilul lor e corect, versurile armonioase, simţămintele adevărate şi imaginile încântătoare (...)”. Să observăm că, pe lângă curtoazia de circustanţă şi mărturisirea, măgulitoare pentru ardelean, volumul a fost citit imediat, şi miezul scrisorii cuprinde efectiv judecăţi de valoare, pe fond şi pe formă. Acum să ne oprim la teatru. Acest gen literar a fost şi va rămâne tot timpul pentru Iosif Vulcan marea lui pasiune, „steaua conducătoare a vieţii mele”, iar Familia, încă de la înfiinţare, organ permanent în plan media al noii Societăţi pentru crearea unui fond de teatru român (S.T.R.), a cărei dată de naştere e consemnată în 4-5 Oct. 1870, la Deva, în care el a avut mereu funcţii de conducere. S.T.R. venea să se adauge altor societăţi, în frunte cu Astra, ca un stindard al afirmării naţionale prin cultură morală şi patriotică. Teatrul era în concepţia fondatorilor, în frunte cu Vulcan, „o eficace şcoală în care se lumina mintea, se îmbogăţeau cunoştinţele, se cultuvau sentimentele naţionale şi umanitare, se formau caractere” (L. Drimba). Dar naşterea S.T.R. a fost moşită cu mult timp înainte, iar statutul ei ar putea fi liniştit comprimat într-un articol-manifest publicat în Familia,sub titlul Să fondăm teatrul naţional! (nr. 29-30/Iul.-Aug., 1869) din care vom relua câteva idei memorabile, valabile şi azi: teatrul trebuie să fie „nu numai un loc de petrecere şi distracţiune, ci un institut pentru cultivarea limbei noastre şi pentru înălţarea ei (...), pentru deşteptarea, dezvoltarea şi cultivarea simţului şi spiritului naţional (...), un templu al moralităţii, al luminei şi al ştiinţei”, deoarece „o scenă ridicată la înălţimea sa este oglinda demnităţii şi moralităţii unei naţiuni”. Primul ecou a venit chiar de la Eminescu, el însuşi muncit de aceleaşi idei şi cunoscând intim (inclusiv din culise) fenomenul teatral şi uriaşul său impact la mase. Chiar cu Iosif Vulcan junele poet a purtat discuţii aprinse pe temă, încă de la prima lor întâlnile (Arad, August 1868), când Eminescu era în turneu cu trupa lui Mihai Pascaly. Ulterior reacţia sa a venit prin publicarea articolului Repertoriul nostru teatral (Familia nr. 3/18,30 Ian. 1870), poate cea mai lucidă analiză critică din epocă asupra „averii noastre dramatice” şi baza viitoarei sale activităţi de cronicar dramatic. In nuce, Eminescu e de părere că trebuie să ne îngrijim de partea spirituală a teatrului, de piese şi de actori. În ce priveşte piesa, ea trebuie să aibă înainte de toate o valoare etică incontestabilă, dacă „cea artistică nu se poate satisface pe deplin”, căci autorii dramatici trebuie să scrie pentru publicul pe care îl au şi pe care trebuie să-l educe, „teatrul fiind o instituţie tot atât de folositoare cât şi de frumoasă”. Aceleaşi idei le împărtăşea pe deplin şi naşul său literar, care era conştient că teatrul-instituţie în acea fază era mult mai important decât teatrul-local, acesta presupunând fonduri materiale copleşitoare. Ca dramaturg Vulcan a scris de asemenea enorm: cântece, vodeviluri şi monologuri satirice (destinate scenei), comedii într-un act sau mai multe, cel mai adesea după modelul Alecsandri, şi drama istorică Ştefan Vodă cel tânăr, scrisă cu 30 de ani înaintea subiectului similar (Viforul, a lui Delavrancea, dar la fel de rezistentă în timp); de asemenea, după moda timpului, nenumărate adaptări şi traduceri. Drama istorică amintită, într-o distribuţie de zile mari a fost jucată în premieră la Teatrul Naţional din Bucureşti (T.N.B.), pe 25 Oct. 1892, ulterior de două ori la Oradea (1893 în limba română şi 1903 în limba maghiară, aceasta cu două reprezentaţii primite cu ovaţii şi elogii, atât din partea publicului, cât şi a presei). Nu e singura piesă care a înfruntat „forţa de eroziune a timpului şi procurând o satisfacţie estetică şi astăzi” (Mihai Drăgan). Tot la T.N.B. s-a jucat, în premieră, comedia într-un act Gărgăunii dragostei (27 Martie 1897, iar la Oradea în 1889). Cronologic, debutul bucureştean a fost cu comedia Alb sau roşu?, în 1872. Sunt trei din cele zece texte dramaturgice propuse de Iosif Vulcan spre a fi jucate la Bucureşti. Din celelalte şapte, cinci s-au păstrat în manuscris în Arhiva Vulcan a Bibliotecii Astra din Sibiu, dintre care comedia în trei acte Fanfaronii a fost recuperată de acolo de către Florian Chelu Madeva în 1997 şi jucată în premieră absolută (versiune prescurtată) la 30 Mai 1998, cu elevi ai Liceului Pedagogic „Iosif Vulcan”, pe scena Teatrului de Stat din Oradea. În paginile ce urmează vă prezentăm prima formă tipărită şi integrală a piesei. Este un prim gest de recuperare, deocamdată, a teatrului în manuscris a operei vulcaniene, în încercarea de alcătuire a unui viitor corpus editorial, pentru întâmpinarea aniversării a 165 de ani de la naştere (31 Martie 2006), respectiv comemorarea a 100 de ani de la trecerea în eternitate (8 Sept.2007). Corpus pe care Iosif Vulcan şi contemporanii de azi îl merită cu deplină prisosinţă. Din acest motiv, deocamdată, încă nu ne vom referi în detaliu la dramaturgia lui Iosif Vulcan, lucru care sperăm să-l facem până în Septembrie 2007. Acum încheiem cu sugestia de a citi textul pe care îl aveţi în faţă, pentru că el demonstrează, în termenii clasici ai categoriei estetice a comicului, că el nu e cu nimic mai prejos decât amicul său Alecsandri, cel puţin la capitolele comic de situaţie şi cel de caracter. Cum intrăm deja în zona unor probleme de istorie, analize şi sinteze literare, respectiv teatral-spectaculare, sperăm să revenim, cum spuneam mai sus. Nu punem punct însă fără a preciza un lucru important: se pare că piesa era programată spre a fi jucată la T.N.B., dovada sigură fiind aceea că pe pagina de gardă a manuscrisului (vezi facsimilul de pe coperta a patra), chiar autorul propune în dreptul câtorva personaje pe cei mai potriviţi actori bucureşteni. Cum se vede, numai nume „grele” ale vremilor, care cu siguranţă îi erau cunoscute de visu lui Iosif Vulcan.


 Marin Chelu

  Copyright   i